Nina,
sora cea mică, era slăbuţă, pentru că se îmbolnăvea foarte uşor. De aceea, mama
îi dădea, de două ori pe zi, câte o linguriţă de untură de peşte.
Într-o
zi, erau acasă numai cele două surori.
‒
De ce te strâmbi aşa când trebuie să iei medicamentul? o întrebă Ileana.
‒
Nu îmi place cum miroase.
‒
Ce spui dacă încerc şi eu?
‒
Încearcă!
Ileana,
urcându-se pe un scaun, ajunge la sticluţa cu untura de peşte. O ia şi coboară
cu grijă. Reuşeşte să scoată dopul şi miroase. „Are dreptate Nina. Nu miroase
frumos. De fapt, miroase a peşte. Cum să miroasă, dacă e din peşte?”
‒
Ce-ar fi să punem untura în cacao cu lapte? Ar fi mai bună?
Îşi
pregăteşte o căniţă de cacao. Când e gata, o cheamă pe Nina.
‒
Să facem o probă! Punem puţină untură în cacao.
Amestecul
miroase a peşte. Încearcă să guste, dar scuipă în chiuvetă imediat ce ia prima
linguriţă.
‒ Cum poţi să
înghiţi asemenea medicament?
‒ Ce să fac? Mă
obligă mămica! Vrei să mă bată?
‒ Aoleu, să nu ne
prindă că facem experienţe!
Ileana aleargă să
pună sticla cu untură de peşte la locul ei, spală cana în care fusese
amestecul. Încă miroase şi nu este apă caldă. Puţină cenuşă, cum o vedea pe
mama când spală oalele murdare cu funingine, o scoate din încurcătură. Aşează
lucrurile la locul lor.
La timp. Se aude
scârţâitul porţii.
‒ Ce bine că am
terminat! Să nu spui nimic! Promiţi?
‒ Promit!
Mama le găseşte
în camera mare. Fetele răsfoiesc reviste cu poze.
