Schițe

Experienţa

 

           

            Nina, sora cea mică, era slăbuţă, pentru că se îmbolnăvea foarte uşor. De aceea, mama îi dădea, de două ori pe zi, câte o linguriţă de untură de peşte.

            Într-o zi, erau acasă numai cele două surori.

            ‒ De ce te strâmbi aşa când trebuie să iei medicamentul? o întrebă Ileana.

            ‒ Nu îmi place cum miroase.

            ‒ Ce spui dacă încerc şi eu?

            ‒ Încearcă!

            Ileana, urcându-se pe un scaun, ajunge la sticluţa cu untura de peşte. O ia şi coboară cu grijă. Reuşeşte să scoată dopul şi miroase. „Are dreptate Nina. Nu miroase frumos. De fapt, miroase a peşte. Cum să miroasă, dacă e din peşte?”

            ‒ Ce-ar fi să punem untura în cacao cu lapte? Ar fi mai bună?

            Îşi pregăteşte o căniţă de cacao. Când e gata, o cheamă pe Nina.

            ‒ Să facem o probă! Punem puţină untură în cacao.

            Amestecul miroase a peşte. Încearcă să guste, dar scuipă în chiuvetă imediat ce ia prima linguriţă.

‒ Cum poţi să înghiţi asemenea medicament?

‒ Ce să fac? Mă obligă mămica! Vrei să mă bată?

‒ Aoleu, să nu ne prindă că facem experienţe!

Ileana aleargă să pună sticla cu untură de peşte la locul ei, spală cana în care fusese amestecul. Încă miroase şi nu este apă caldă. Puţină cenuşă, cum o vedea pe mama când spală oalele murdare cu funingine, o scoate din încurcătură. Aşează lucrurile la locul lor.

La timp. Se aude scârţâitul porţii.

‒ Ce bine că am terminat! Să nu spui nimic! Promiţi?

‒ Promit!

Mama le găseşte în camera mare. Fetele răsfoiesc reviste cu poze.

 

 Deformaţie profesională

Mă uit la calendar. E 20 septembrie, ziua în care s-a născut tata. Ar fi împlinit 99 de ani dacă…

Tocmai a început un nou an şcolar şi mă văd copil clasa a doua. Îmi amintesc că nu înţelegeam tot ce spunea tata, dar el ştia să mă lămurească printr-o povestioară, o glumă, un joc.

Într-o zi, tata a spus: „Cadrele didactice se cunosc de la distanţă. Vorbesc mult, tare şi gesticulează mult”. A observat că-l privesc cu oarecare nedumerire, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în şoaptă, dacă am văzut cum îşi spun reţetele de prăjituri doamnele învăţătoare. Nu fusesem atentă, nu mă interesase. Atunci, tata îmi arătă o reţetă şi, când vorbea de bătutul albuşurilor, dădea din mâini de parcă avea un tel şi un castron.

- Facem amândoi o tocăniţă de cartofi?

- Facem!

Mama urmărea jocul nostru. Nu era încântată. Tata a văzut-o, dar a continuat pe acelaşi ton.

- Luăm o cratiţă…

Şi tata se prefăcea că ia o cratiţă din dulap.

- O aşezăm pe sobă… Cu grijă, să nu atingem plita cu mâna.

- Luăm sticla cu ulei, spun eu. Deschid dulapul, iau o sticlă, îi scot dopul şi torn în cratiţă, apoi o aşez la locul ei, în dulap.

- Trebuie să ne grăbim, spune tata. Cine curăţă ceapa?

- O curăţ eu!

În timp ce spuneam ce fac, cu mâinile deschideam un dulap imaginar, scoteam dopul sticlei, curăţ o ceapă imaginară, chiar îmi şterg ochii, o tai aşchiuţe şi o arunc în ulei.

- Nu te grăbi! Trebuie să lucrezi finuţ, să nu sară uleiul încins pe tine!

- Sunt atentă. Merg după cartofi!

- Ai grijă de ceapă, să nu se ardă!

- Am înţeles. Amestec ceapa!

Continuam jocul, învârteam cu o lingură imaginară într-o cratiţă imaginară.

Mama se încrunta. Nouă nu ne pasa. Noi eram bucătari. Făceam tocăniţă.

- Ai grijă când pui apa peste ceapă! Să nu sară uleiul! Încă o cană de apă!

- Sunt atentă! Merg să aduc cartofi din pivniţă.

- Ia din plasa aceea de lângă uşă!

- Ai dreptate, sunt eu de acord.

În timp ce curăţ cartofii, tata îi face un semn mamei. Eu îmi văd serios de treabă. Spăl cartofii, îi pun în apa care clocoteşte şi, până fierb cartofii, caut foile de dafin.

- Ne trebuie pătrunjel. Merg eu în grădină să aduc! Trebuie să fie proaspăt!

- Bine, du-te!

- Am adus. Imediat îi tai.

- Lasă, că-l tai eu, spune tata.

Şi îmi arată cum îl toacă mărunt cu muchia mâinii drepte pe palma stângă.

- Tocăniţa e aproape gata. Of, spun eu, nu am pus sare! Imediat o sărez.

Iau solniţa imaginară de pe masă şi, cu trei degete, presar puţină sare peste cartofi. Tata mă ajută. El presară pătrunjelul.

- Tocăniţa e gata! Cine vrea să mănânce?

Nina, sora mea mai mică, vine în fugă cerând tocăniţă.

- Nina, ne-am jucat. Nu e nicio tocăniţă!

- Am mimat numai că facem tocăniţă, spune tata.

- Ce-i aia „mimat”? Adică, ne-am prefăcut? Am dat din mâini ca şi cum ar fi fost adevărat?

- Da, ai înţeles.

După ani şi ani, de câte ori văd persoane care vorbesc mult, tare, care gesticulează în timp ce vorbesc mă întreb dacă nu cumva sunt cadre didactice. De cele mai multe ori, chiar sunt. Ori au lucrat în învăţământ.

Gălbenuş

       Kitty are în această primăvară doi pui: Bubulina şi Gălbenuş. Cum bănuiţi, Bubulina e o pisicuţă cu buline gabene şi negre pe spate şi albă în rest, iar Gălbenuş este un motănel galben.

            Bunica pregătise o lădiţă cu fân, pe care o aşezase sub soba din bucătărie, unde Kitty şi puii ei să fie în siguranţă. Când era vreme bună, pisicile ieşeau în curte, dar reveneau seara în bucătărie.

            Într-o zi, bunica deschide dulapul, ia o crăticioară şi o pune pe aragaz cu gândul să gătească ceva bun pentru amiază.

            La scurt timp, aude:

            - Miau, miau!

            Bunica priveşte în jur. E linişte. Apoi, se aud aceleaşi sunete disperate.

            - Kitty, vino şi cheamă-ți puii!, spune bunica.

            Pisica intră în bucătărie. Se apropie de dulap. În spatele dulapului nu încape, dar intră Bubulina.

           - Gălbenuş, unde eşti?

            Bunica încearcă să-l scoată pe motănel de sub dulap cu ajutorul cozii de mătură, dar nu era acolo.

           După un timp, se aude din nou:

            - Miau, miau!

            Bunica deschide dulapul. De acolo, Gălbenuş, speriat, o zbugheşte afară. Nu se opreşte decât în curte, unde Kitty îl linişteşte lingându-l pe frunte.

            După experienţa trăită, Gălbenuş nu mai intră în dulap, dar şi bunica e mai atentă.

„Copii de oraș…”

           Tatăl meu spunea uneori: „Ei, copii de oraş...!”

     Într-o zi, l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să povestească:

        - Eram, împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat, cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă. Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş..., agaţă lampa în muscă!”

          - Dar noi nu avem lampă! spun eu.

         - Nu mă refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente în care vă descurcaţi ca Maria.

          După mai bine de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.

     Vine nepotul şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul meu.

         După ce pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să spun? „Copii de la oraş...”

         Vine nepoţica şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine. Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase, în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că motanul o ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.

         Îl lăsăm pe Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:

         - Fluturaş, stai să te mângâi!

        Fluturaş se încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme... Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei. La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată fără motiv.

        Îl recuperez pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei, care acum îi şopteşte la ureche.

         Ce să mai spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”