Am avut bucuria să găsesc în cutia poştală, în 25 august 2016, o carte pe care o aşterptam cu nerăbdare: „Cartea copilăriilor”, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă.
„Cartea copilăriilor”, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă
Colecția „Ego-grafii”
Editura Polirom
320 p.
Mai multe informații aici http://www.bookaholic.ro/cartea-copilariilor-volum-coordonat-de-dan-lungu-si-amelia-gheorghita-fragment.html
Textul meu este aici:
Difuzorul
Aveam aproape cinci ani când tata a venit însoţit de doi bărbaţi. Aceştia au întins nişte sârme de la uşa care dădea în coridorul şcolii până la noptiera de lângă patul tatălui meu.
Priveam fără să comentez, uitând de cartea cu poze pe care o răsfoiam.
Tata a intrat în bucătărie cu cei doi oameni, bănuiesc că i-a servit cu ceva. După câteva minute, bărbaţii au plecat.
Am pus cartea la locul ei, în bibliotecă, şi m-am apropiat de tata:
- De ce au mai tras şi sârmele alea?
- Ai răbdare puţin! Am o surpriză pentru voi.
Am aşteptat în linişte. Nu a trecut mult timp şi portarul şcolii a bătut la uşă:
- Intră, i-a spus tata. Te aşteptam.
Omul adusese o cutie. În interiorul ei, era un obiect de care nu mai văzusem.
- Ce e obiectul ăsta? Îmi arăţi şi mie?
Fără să spună ceva, tata a desfăcut cablul, a băgat ştecherul în priză şi a apăsat pe ceva. N-am observat ce era acolo. Am auzit: „Aici Bucureşti. La al cincilea semnal va fi ora douăsprezece”.
- Cine vorbeşte? întreabă Nina.
- Se aude din difuzor.
- Aici nu e Bucureşti! E Vişeu.
- De aici putem asculta ce vorbesc cei din Bucureşti.
Am auzit apoi cântece, ştiri… Nu umblam la aparat. Nu voiam să-l stricăm. Ne bucuram că de acolo, din spatele bucăţii de pânză cu model mărunt, ne vorbeşte cineva.
Se înserase. Noi eram mai mult lângă noul obiect. Nici la masă nu am vrut să mergem decât după ce tata a „dat mai tare” difuzorul, să auzim din bucătărie. Am mâncat mai repede ca de obicei şi ne-am aşezat în faţa difuzorului.
O melodie plăcută urmată de: „Bună seara, copii!”. Am devenit atente. „Veţi asculta o poveste…”
- Difuzorul spune poveşti! Mămico, vino să auzi!
Eram numai urechi. Abia după ce vocea a spus: „Noapte buna, copii!” am îndrăznit să vorbim.
- De acum, în fiecare seară, veţi asculta câte o poveste. Dacă nu voi fi acasă, îmi veţi povesti voi ce aţi auzit. Bine?
- Bine, tăticule! Nouă ne plac poveştile. Ai auzit ce frumos vorbesc actorii?
- Am auzit. Dacă vă place surpriza, să aveţi grijă să nu stricaţi difuzorul! Mâine vă învăţ cum se opreşte, cum se porneşte, cum se dă mai încet, mai tare. Acum, aţi auzit: „Noapte bună!”. Mergeţi la culcare!
Am ascultat şi în câteva minute am fost deja în pat. Am adormit gândindu-mă la ceea ce am auzit şi încercând să îmi imaginez cum de aud eu ce vorbesc oamenii din Bucureşti.
În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, difuzorul era pornit. Auzeam:
„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita
Poartă tu iubirea noastră
Prinsă-n gingăşia ta…”
După un timp, a venit tata:
- Am promis că vă învăţ să folosiţi difuzorul. Priviţi! De aici se reglează. Dacă dăm aceasta lamă în dreapta, auzim din ce în ce mai tare. Bine ar fi să nu daţi până la capăt, că nu se mai înţelege nimic. Când o dăm în stânga, se aude mai slab, până când nu se mai aude nimic. Atunci, difuzorul e oprit.
Am făcut câteva încercări şi am stabilit sunetul nu prea tare, dar nici prea încet. Ne plăcea să ascultăm muzică. Povestea de seară era printre preferatele noastre.
Într-o zi, tata îmi spune:
- La ora 5, voi vorbi la difuzor.
- Cum vei face asta? Ştiu că aici se poate doar auzi.
- Să asculţi la ora 5. Bine?
- Eu nu ştiu când e 5.
Tata a luat ceasul deşteptător de pe dulap. Îl ţinea acolo să nu-l stricăm.
- Când limba mare e sus, iar limba mică e la 5, e ora 5. Ai înţeles? Cunoşti cifrele. Da?
- Ştiu cifrele. Ştiu să dau mai tare sunetul şi sunt sigură că voi asculta. Poate că Nina o să doarmă, dar eu nu. Sunt foarte curioasă.
La ora 5, o voce din difuzor anunţă: „ Bună seara! Aici Staţia de Radioficare din Vişeu de Sus. Vă prezentăm emisiunea noastră săptămânală. Vom începe cu un cântec maramureşean interpretat de Victoria Darvai. Apoi, îl vom invita la microfon pe tovarăşul Dumitru Grad. El ne va vorbi despre importanţa zilei de 1 Mai. Vom difuza în continuare muzică populară din ţara noastră…”
Tocmai intra pe uşă mama. I-am făcut semn să nu spună nimic. Am ascultat amândouă.
- Ce bine se aude cum vorbeşte tata! Nu prea înţeleg ce e cu 1 Mai, dar îmi place să-l ascult. Mâine le voi spune tuturor că tata a vorbit din această cutiuţă fermecată!
Am aşteptat cu nerăbdare să vină acasă tata. I-am povestit Ninei ce am auzit, dar pe ea nu o interesa. Îi plăcea să asculte muzică. Chiar încerca să danseze.
După masa de seară, ne-am apropiat de difuzor. Aşteptam povestea.
- Tată, cum încap artiştii în cutia asta? , întreabă Nina.
- Artiştii nu sunt acolo.
- Dar unde sunt?
- La Bucureşti.
- Atunci, ce e în cutie?, vreau eu să aflu. Poţi să ne arăţi?
- Da. Ştii unde e şurubelniţa? Adu-o!
Am alergat în bucătărie, am deschis sertarul în care tata îşi ţinea uneltele cu care mai repara câte ceva în casă şi am adus şurubelniţa. Tata a oprit difuzorul. L-a aşezat cu partea cu pânza aceea care se mişca atunci când sunetul era mai tare în jos. A luat şurubelniţa şi a desfăcut patru şuruburi. A scos capacul din spate şi am văzut nişte sârme, un fel de pâlnie, un magnet… Nimic interesant. Nina a fost foarte dezamăgită. Ea credea că va vedea nişte păpuşele care vorbesc.
- Trebuie să punem capacul la loc, că urmează povestea. Sper că v-aţi lămurit! De acum, numai de aceasta pârghie mişcaţi.
- Ce e aia pârghie, întreb eu.
- Lama asta de metal. Mai multe îţi voi spune altă dată. Acum, începe „Noapte bună, copii!”.
Difuzorul a devenit un bun prieten. Când ploua, nu ieşeam în curte. Ne găseam ceva de făcut în timp ce ascultam muzică. Am descoperit mai târziu teatrul radiofonic şi am învăţat mai multe cântece. Dar cel mai mult îmi plăcea cum cântau Dorina Drăghici şi Nicu Stoenescu:
„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita…”
Priveam fără să comentez, uitând de cartea cu poze pe care o răsfoiam.
Tata a intrat în bucătărie cu cei doi oameni, bănuiesc că i-a servit cu ceva. După câteva minute, bărbaţii au plecat.
Am pus cartea la locul ei, în bibliotecă, şi m-am apropiat de tata:
- De ce au mai tras şi sârmele alea?
- Ai răbdare puţin! Am o surpriză pentru voi.
Am aşteptat în linişte. Nu a trecut mult timp şi portarul şcolii a bătut la uşă:
- Intră, i-a spus tata. Te aşteptam.
Omul adusese o cutie. În interiorul ei, era un obiect de care nu mai văzusem.
- Ce e obiectul ăsta? Îmi arăţi şi mie?
Fără să spună ceva, tata a desfăcut cablul, a băgat ştecherul în priză şi a apăsat pe ceva. N-am observat ce era acolo. Am auzit: „Aici Bucureşti. La al cincilea semnal va fi ora douăsprezece”.
- Cine vorbeşte? întreabă Nina.
- Se aude din difuzor.
- Aici nu e Bucureşti! E Vişeu.
- De aici putem asculta ce vorbesc cei din Bucureşti.
Am auzit apoi cântece, ştiri… Nu umblam la aparat. Nu voiam să-l stricăm. Ne bucuram că de acolo, din spatele bucăţii de pânză cu model mărunt, ne vorbeşte cineva.
Se înserase. Noi eram mai mult lângă noul obiect. Nici la masă nu am vrut să mergem decât după ce tata a „dat mai tare” difuzorul, să auzim din bucătărie. Am mâncat mai repede ca de obicei şi ne-am aşezat în faţa difuzorului.
O melodie plăcută urmată de: „Bună seara, copii!”. Am devenit atente. „Veţi asculta o poveste…”
- Difuzorul spune poveşti! Mămico, vino să auzi!
Eram numai urechi. Abia după ce vocea a spus: „Noapte buna, copii!” am îndrăznit să vorbim.
- De acum, în fiecare seară, veţi asculta câte o poveste. Dacă nu voi fi acasă, îmi veţi povesti voi ce aţi auzit. Bine?
- Bine, tăticule! Nouă ne plac poveştile. Ai auzit ce frumos vorbesc actorii?
- Am auzit. Dacă vă place surpriza, să aveţi grijă să nu stricaţi difuzorul! Mâine vă învăţ cum se opreşte, cum se porneşte, cum se dă mai încet, mai tare. Acum, aţi auzit: „Noapte bună!”. Mergeţi la culcare!
Am ascultat şi în câteva minute am fost deja în pat. Am adormit gândindu-mă la ceea ce am auzit şi încercând să îmi imaginez cum de aud eu ce vorbesc oamenii din Bucureşti.
În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, difuzorul era pornit. Auzeam:
„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita
Poartă tu iubirea noastră
Prinsă-n gingăşia ta…”
După un timp, a venit tata:
- Am promis că vă învăţ să folosiţi difuzorul. Priviţi! De aici se reglează. Dacă dăm aceasta lamă în dreapta, auzim din ce în ce mai tare. Bine ar fi să nu daţi până la capăt, că nu se mai înţelege nimic. Când o dăm în stânga, se aude mai slab, până când nu se mai aude nimic. Atunci, difuzorul e oprit.
Am făcut câteva încercări şi am stabilit sunetul nu prea tare, dar nici prea încet. Ne plăcea să ascultăm muzică. Povestea de seară era printre preferatele noastre.
Într-o zi, tata îmi spune:
- La ora 5, voi vorbi la difuzor.
- Cum vei face asta? Ştiu că aici se poate doar auzi.
- Să asculţi la ora 5. Bine?
- Eu nu ştiu când e 5.
Tata a luat ceasul deşteptător de pe dulap. Îl ţinea acolo să nu-l stricăm.
- Când limba mare e sus, iar limba mică e la 5, e ora 5. Ai înţeles? Cunoşti cifrele. Da?
- Ştiu cifrele. Ştiu să dau mai tare sunetul şi sunt sigură că voi asculta. Poate că Nina o să doarmă, dar eu nu. Sunt foarte curioasă.
La ora 5, o voce din difuzor anunţă: „ Bună seara! Aici Staţia de Radioficare din Vişeu de Sus. Vă prezentăm emisiunea noastră săptămânală. Vom începe cu un cântec maramureşean interpretat de Victoria Darvai. Apoi, îl vom invita la microfon pe tovarăşul Dumitru Grad. El ne va vorbi despre importanţa zilei de 1 Mai. Vom difuza în continuare muzică populară din ţara noastră…”
Tocmai intra pe uşă mama. I-am făcut semn să nu spună nimic. Am ascultat amândouă.
- Ce bine se aude cum vorbeşte tata! Nu prea înţeleg ce e cu 1 Mai, dar îmi place să-l ascult. Mâine le voi spune tuturor că tata a vorbit din această cutiuţă fermecată!
Am aşteptat cu nerăbdare să vină acasă tata. I-am povestit Ninei ce am auzit, dar pe ea nu o interesa. Îi plăcea să asculte muzică. Chiar încerca să danseze.
După masa de seară, ne-am apropiat de difuzor. Aşteptam povestea.
- Tată, cum încap artiştii în cutia asta? , întreabă Nina.
- Artiştii nu sunt acolo.
- Dar unde sunt?
- La Bucureşti.
- Atunci, ce e în cutie?, vreau eu să aflu. Poţi să ne arăţi?
- Da. Ştii unde e şurubelniţa? Adu-o!
Am alergat în bucătărie, am deschis sertarul în care tata îşi ţinea uneltele cu care mai repara câte ceva în casă şi am adus şurubelniţa. Tata a oprit difuzorul. L-a aşezat cu partea cu pânza aceea care se mişca atunci când sunetul era mai tare în jos. A luat şurubelniţa şi a desfăcut patru şuruburi. A scos capacul din spate şi am văzut nişte sârme, un fel de pâlnie, un magnet… Nimic interesant. Nina a fost foarte dezamăgită. Ea credea că va vedea nişte păpuşele care vorbesc.
- Trebuie să punem capacul la loc, că urmează povestea. Sper că v-aţi lămurit! De acum, numai de aceasta pârghie mişcaţi.
- Ce e aia pârghie, întreb eu.
- Lama asta de metal. Mai multe îţi voi spune altă dată. Acum, începe „Noapte bună, copii!”.
Difuzorul a devenit un bun prieten. Când ploua, nu ieşeam în curte. Ne găseam ceva de făcut în timp ce ascultam muzică. Am descoperit mai târziu teatrul radiofonic şi am învăţat mai multe cântece. Dar cel mai mult îmi plăcea cum cântau Dorina Drăghici şi Nicu Stoenescu:
„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita…”
